Si ce inseamna asta, practic? Pai inseamna ca multe discutii culte de la TV sunt aberatii fara rost. De cate ori se intampla ca o informatie, mica in sens jurnalistic, sa genereze zile intregi de peroratii? Pe aceasta cale vreau sa ii multumesc lui Valentin Stan si Antenei pentru depun atata efort in fiecare zi ca sa interpreteze faptele pentru mine, dar am creierul meu. As prefera sa difuzeze mai multe informatii si mai putine interpretari. (Da, stiu. Banul dicteaza prioritatile.)

Ca roman stiu cum e sa fi servit de persoane care se comporta “natural”. Am fost placut surprins sa vad ca in State persoanele care te servesc sunt tot timpul foarte politicoase si gata sa te ajute. Poate si din cauza ca aici se da bacsis. In orice caz e placut sa ti se vorbeasca cu respect; si cand necunoscuti iti zambesc, nu se poate sa nu simti ca zambetele si politetea lor nu au de-a face cu persoana ta, desi intelegi cum merg lucrurile si ca e nejustificat. Desigur, in exemplul de mai sus, justificarea este pur economica.( Dar cum se poate arata, justificarea e mereu economica- sau petnru filozofii dintre noi, utilitariana.)

Dar nu asta ma intereseaza: adica in ce fel trebuie sa-ti vorbeasca ospatarii. Vad asta ca pe un simptom al unei atitudini generale care variaza de la o societate la alta. Ce ma intereseaza este ceva mai greu de vazut, in mare atitudinea oamenilor fata de altii in ce priveste comunicarea.

Un lucru foarte folositor si simplu pe care l-am invatat, putin cam tarziu poate, este ca oamenii nu apreciaza criticile, nici macar pe cele sincere si dezinteresate. Stiti poate expresia americana “shooting the messenger“, care inseamna ca mesagerul nevinovat al vestilor proaste este des cel pedepsit. Toti am aflat, din experiente personale, ca doar cu putini dintre apropiati sau prieteni poti fi critic. Asta mi se pare si mai adevarat in State.

Chestiunile astea doua, atitudinea ospatarilor si critica – aparent disparate, imi par legate prin aceeasi problema de baza: cat de sincer trebuie sa fie un om cu altul? Intrebarea este echivalenta cu “Cat de afectati sunt, sau cat de mult pret pun oamenii pe cuvintele altora?” Echivalenta vine din faptul ca intr-un mediu in care parerile sunt in mare mai politicoase, impersonale, sau uniforme, critici mici sau subtilitati in atitudine au importanta marita. Si viceversa. Ma gandesc acum la cat de stridente pot fi discutiile cu romanii de obicei, fata de ce discutii am avut cu americani pana acum.

Avantajele politetii institutionalizate, si a unei culturi in care oamenii ii vorbesc mai formal, sunt evidente. Este oare adevarat ca e mai bine asa? Cred ca nu, sau mai corect, nu neaparat; cred ca sunt si dezavantaje, doar ca mai putin evidente. Am vorbit deja de sensibilitatea la critici. E greu sa inveti daca nimeni nu-ti spune ce gresesti. In plus, daca toti spun numai lucruri placute, sau numai de bine, atunci laudele nu mai au pret, si politetea devine norma. Si, pe langa, orice critica care mai apare, cu cat e mai razleata, cu atat doare mai tare. Se ajunge la situatia paradoxala in care desi oamenii sunt, si vor sa fie, politicosi fata de altii, pot spune lucruri care sa doara. “Nu o intreba pe doamna X ce varsta are.”, “Nu o intreba despre sot, ca s-au despartit”,”Nu-i spune lu’ Gigel ca nu-ti place cravata lui.” etc.

Sigur nu sunt primul in istorie care este enervat de formalitatile si banalitatile unei discutii intre straini. Ne suparam cand vedem o multime de oameni la o petrecere speriati sa spuna ceva mai controversat decat ca muzica putea fi putin mai buna. Trecand peste nevoia justificata economic pentru politeturi, ajungem la situatia paradoxala in care politetea excesiva devine norma, si devierea vine, de multe ori, cu pentalitati pentru deviant. Oamenii inca se judeca si se critica, doar ca mult mai subtil, si nevoia noastra de a fi apreciati, sau de a nu fi criticati in momentele noastre de sensibilitate nu este satisfacuta.

In spirjinul ideii de conspiraţie ne sunt prezentate informaţii de care dispuneau americanii inainte de producerea atentatelor si din care rezulta, în mod aproape clar, că acestea vor avea loc.

Numai că un astfel de argument este profund greşit. El se bazează pe ceea ce în cibernetică poarta numele de cutie neagra, adica un dispozitiv care este privit doar din perspectiva inputurilor pe care le primeşte si a outputurilor pe care le oferă. Susţinătorii teoriei conspiratiei văd că autorităţile americane dispuneau de anumite informatii si că nu au acţionat în consecinţă. Ei ignoră însă ceea ce s-a întâmplat in interiorul “cutiei”: birocraţie, oameni proşti sau dezinteresati, neglijenţă, etc. Cei care, în astfel de situaţii, cred în teoria conspiratiei asumă o raţionalitate a persoanelor şi a sistemului pe care acestea nu le posedă. Cu alte cuvinte, oamenii ăia din administraţia americană sunt mai proşti decât îi credeam.

Şi acum urmeaza teoria mea. Persoanele inculte sau cu o inteligenţă mediocră sunt mai dispuse să creadă în teorii ale conspiraţiei pentru că, de-a lungul vieţii, au observat în jurul lor persoane mai inteligente decât ele. Prin urmare, vor asuma că ceilalţi sunt mai raţionali decât sunt de fapt şi îi vor crede mai capabili de conspiraţii reuşite.

In urma cu cateva sute de ani, daca ii dadeai unui taran o marca pentru cosirea unui pogon, iti rezolva doua pogoane si jumatate intro zi. Prin urmare, castiga doua marci si jumatate. Dar sa zicem ca il voiai mai productiv, ca nu erai multumit de ritmul in care muncea. Cum il motivai. Unii proprietari de pamanturi s-au gandit sa mareasca leafa. Asadar, taranului i s-a oferit un onorariu de 1,25 marci per pogon cosit. Numai ca asta nu prea l-a motivat, ba chiar l-a facut mai lenes. A ajuns ca coseasca doua pogoane in loc de doua pogoane si jumatate, cat cosea inaintea, pentru ca tot atati bani castiga. Ce rost avea sa se oboseasca daca lui ii ajungeau 2,5 marci?

Renuntand la a mai cosi inca jumatate de pogon, cat mai cosea in plus pe vremea cand onorariul era mai mic, taranul castiga timp. Iar timpul il considera mai pretios decat banii. Cu banii pe care i-ar fi castigat in plus nu prea avea ce face, din moment ce pana atunci traise bine mersi cu 2,5 marci.

Acum nu mai exista felul asta de a gandi. Vitrinele sunt pline de noi produse pe care sa ne cheltuim o eventuala marire de salariu. Niciodata banii nu sunt prea multi. Universul nostru se extinde continuu cu posibile destinatii de vacanta, pe masura ce ne permitem sa plecam mai departe. Satisfactiile pe care ni le-am putea oferi singuri (ce onanist suna!) sunt palide in comparatie cu cele furnizate de sistemul economic la care avem acces doar daca muncim. Daca in secolul 17 te puteai lipsi de o marca, pentru a sta acasa sa bei pana cazi sub masa, acum marfurile pe care le poti cumpara cu marca aia sunt prea tentante ca sa nu muncesti.

Multi ar putea sa spuna acum: Bine, dar e ingrozitoare societatea asta in care nevoile artificiale te inrobesc. Da, numai ca nevoile artificiale maresc productivitatea societatii, ne imbunatatesc viata si duc la progresul stiintei. Datorita nevoilor artificiale a crescut speranta de viata si tot datorita acestui tip de inrobire ni se strica mereu mancarea in frigider, in loc sa facem foamea atunci cand nu ploua.